Despre mine

Sunt Mirela Vicovan

Când eram copil, îmi doream să devin detectiv particular.

Poate pentru că, în lumea în care am crescut, erau multe lucruri pe care încercam să le înțeleg. De ce oamenii pe care îi iubești se rănesc între ei? De ce unul atacă, altul tace, iar copilul ajunge să simtă că trebuie să intervină, să împace sau să salveze?

Am crescut într-o familie în care teama, conflictele și nesiguranța făceau parte din viața de zi cu zi. Îmi vedeam mama suferind și încercam, cu puterea unui copil, să o apăr. În același timp, încercam să înțeleg ce se întâmplă cu mine și cu cei din jurul meu.

Îmi doream să cresc mai repede și să aflu ce pot face.

Cum mă pot vindeca.
Cum mă pot liniști.
Cum pot înțelege ceea ce trăiesc.
Cum îi pot ajuta pe cei care se simt ca mine.

Mai târziu, mi-am dorit să devin psiholog.

Astăzi îmi finalizez studiile de psihologie și, într-un fel, am ajuns tot detectiv. Doar că nu caut urme sau vinovați. Caut legături între emoții, reacții, corp, relații și poveștile pe care le purtăm cu noi.

Uneori spun că sunt un „detectiv de emoții”.

Îmi place să observ ceea ce nu este încă evident. Ce se află în spatele unei reacții puternice, al unei frici, al unei alegeri care se repetă sau al unei relații din care omul nu reușește să iasă, deși știe că suferă.

Drumul meu profesional

Am pornit profesional din domeniul medical, ca asistentă medicală.

Contactul cu oamenii m-a învățat de la început că, dincolo de simptome, există întotdeauna o poveste. Există teamă, neputință, speranță și nevoia de a fi ascultat.

În 2008 am deschis propriul cabinet, cu încrederea că pot ajuta oamenii prin lucrul energetic și emoțional. Am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, atât pentru a-i putea sprijini pe ceilalți, cât și pentru a mă înțelege mai bine pe mine.

Am ajuns la constelații familiale și psihogenealogie, iar acestea mi-au deschis o perspectivă nouă asupra influenței familiei, a relațiilor și a experiențelor transmise între generații.

Am continuat să caut, să studiez și să încerc să înțeleg.

Unele metode m-au ajutat. Altele m-au făcut să văd limitele intervențiilor, pericolul promisiunilor prea mari și vulnerabilitatea unui om care caută o soluție pentru suferința lui.

Am trecut și eu prin momente în care am crezut că o metodă, o explicație sau un curs îmi vor oferi răspunsul definitiv. Am întâlnit și manipulare, idealizare și capcane în care poate intra ușor un om care are nevoie să creadă că se poate vindeca repede.

Nu regret acest drum. M-a învățat să fiu mai atentă, mai lucidă și mai responsabilă.

M-a învățat să recunosc ce pot oferi, unde sunt limitele mele și când este nevoie ca persoana să fie îndrumată către un psiholog clinician, psihoterapeut, psihiatru sau medic.

Nu am respins medicina și nici știința. Dimpotrivă, cu cât am intrat mai profund în lumea traumei, a durerii emoționale și a relațiilor, cu atât am simțit nevoia unei baze mai clare.

Am ales studiile de psihologie, pe care le finalizez în prezent.

Apoi am descoperit metodele contemporane de lucru cu trauma, atașamentul, corpul, sistemul nervos și părțile interioare. Am urmat cursuri ca practician și s-a deschis pentru mine un domeniu nou, coerent și viu.

M-am îndrăgostit de acest mod de a înțelege omul.

Iar când am început propriul proces alături de un psiholog care lucra cu astfel de metode, lucrurile nu au mai rămas doar la nivel teoretic. Am simțit, în experiența mea, ce înseamnă să fii însoțit fără să fii grăbit, judecat sau împins într-o direcție care nu îți aparține.

Atunci am știut că aceasta este direcția în care vreau să continui.

Ce m-a învățat propriul proces

Am învățat să mă văd așa cum sunt, nu doar așa cum credeam că ar trebui să fiu.

Am început să observ mai repede manipularea, derapajele și relațiile în care riscam să mă pierd pe mine.

Am învățat să pun limite sănătoase și să nu mai renunț la ceea ce îmi doresc doar pentru ca în jurul meu să fie liniște.

Pentru mult timp, liniștea celuilalt a fost mai importantă decât adevărul meu. Îmi era mai ușor să mă adaptez, să înțeleg, să iert și să repar decât să spun: „Asta mă doare”, „Asta nu îmi face bine” sau „Aici este limita mea”.

Am învățat să am mai multă încredere în ceea ce simt și în semnalele corpului meu.

Să nu mă mai rușinez de părțile din mine care sunt speriate, furioase, vulnerabile sau nehotărâte.

Să le ascult și să înțeleg ce încearcă să protejeze.

Am început să îmi văd părțile rănite, dar și esența care există dincolo de ele.

Pentru mine, maturizarea interioară a început atunci când nu am mai încercat să scap de orice disconfort. Am învățat să rămân lângă mine chiar și atunci când celălalt este nemulțumit, dezamăgit sau nu îmi înțelege alegerea.

Să nu mă mai abandonez pentru a fi acceptată.

Procesul meu nu s-a încheiat. Continui să învăț, să mă observ și să mă corectez atunci când este nevoie.

Cine sunt astăzi

Astăzi sunt practiciană integrativă, cu peste 17 ani de experiență în lucrul cu oamenii, și îmi finalizez studiile de licență în psihologie.

Pregătirea mea a pornit din domeniul medical și a continuat prin formări în dezvoltare personală, constelații familiale, psihogenealogie, lucrul informat de traumă, metode somatice, reglarea sistemului nervos, atașament și lucrul cu părțile interioare.

Formările mele sunt importante, dar nu cred că o listă de diplome spune totul despre omul căruia îi încredințezi povestea ta.

Pentru mine contează și capacitatea de a asculta, de a nu judeca, de a recunoaște limitele propriei competențe și de a nu promite lucruri pe care nu le pot garanta.

Nu cred într-o singură metodă potrivită pentru toți oamenii.

Nu cred că schimbarea se produce printr-o tehnică aplicată mecanic și nici că un om trebuie „reparat”.

Cred că fiecare reacție are o poveste și că, înainte de a încerca să o schimbăm, avem nevoie să înțelegem ce rol a avut în viața noastră.

De ce fac această muncă

Fac această muncă pentru copilul care am fost, cel care încerca să înțeleagă ce se întâmplă și să îi protejeze pe cei din jur.

O fac pentru femeia care am devenit și care a avut nevoie să învețe că poate avea grijă de ceilalți fără să se abandoneze pe sine.

Și o fac pentru oamenii care ajung la mine spunând:

„Știu ce mi se întâmplă, dar nu reușesc să schimb.”

„Știu că trebuie să pun o limită, dar mă simt vinovată.”

„Știu că relația mă rănește, dar nu pot să plec.”

„Știu ce simt, dar ajung să mă îndoiesc de mine.”

Înțelegerea este importantă, dar uneori nu este suficientă.

Putem ști foarte multe despre noi și totuși să reacționăm din frică, rușine, vinovăție sau teamă de abandon.

De aceea cred în procese care merg dincolo de explicații. Procese în care omul începe să se vadă, să își înțeleagă reacțiile și să își recapete încrederea în propria experiență.

Nu vreau să le spun oamenilor cine trebuie să devină.

Nu vreau să iau decizii în locul lor și nici să îi fac dependenți de mine.

Îmi doresc să îi ajut să se înțeleagă suficient de bine încât să poată alege pentru ei.

Cum se simt oamenii în lucrul cu mine

Oamenii îmi spun că se simt bine în prezența mea și că pot fi ei înșiși fără teama de a fi judecați.

Îmi spun că ajungem în locurile importante, uneori în aspecte pe care nu le observaseră până atunci.

Că reușesc să vadă acele părți rămase în umbră, care așteaptă să fie ascultate și care continuă să influențeze relațiile, alegerile și felul în care se privesc.

Îmi spun că le este mai ușor să vorbească despre ceea ce până atunci țineau în ei.

Că pleacă din întâlniri cu mai multă claritate, ușurare, liniște și încredere în proces.

Nu le ofer răspunsuri pregătite. Ascult, observ, pun întrebări și îi ajut să facă legături între ceea ce simt, ceea ce trăiesc și ceea ce au învățat despre ei.

Poate că aici apare din nou detectivul din mine.

Doar că astăzi nu mai caut un vinovat.

Caut sensul din spatele reacției, nevoia din spatele comportamentului și partea din om care așteaptă să fie văzută.

Dincolo de profesie

Sunt soție, mamă și un om aflat în propriul proces de maturizare.

Nu lucrez din poziția celui care are viața rezolvată și toate răspunsurile pregătite.

Am cunoscut frica, rușinea, vinovăția, nevoia de a salva, dificultatea de a pune limite și tendința de a renunța la mine pentru a păstra o relație.

Nu cred că experiența personală înlocuiește pregătirea profesională. Dar m-a ajutat să nu privesc omul din fața mea de sus și să nu îi cer să se schimbe mai repede decât poate.

În munca mea se întâlnesc astăzi experiența personală, pregătirea medicală, studiile de psihologie, formarea continuă și anii de lucru cu oamenii.

Acesta este locul din care vă însoțesc.

Cu atenție, curiozitate și respect pentru povestea, ritmul și alegerile dumneavoastră.