În ultima perioadă, constelațiile familiale au revenit în centrul unor discuții aprinse. Se vorbește despre Bert Hellinger, despre lipsa unei validări științifice suficiente, despre pregătirea celor care facilitează constelații și despre promisiunile de „vindecare” asociate uneori metodei.

Pentru mine, discuția nu este una teoretică. Am studiat și am lucrat cu constelații familiale de câțiva ani. La început am fost foarte entuziasmată de metodă și am avut și eu perioada în care mi se părea că poate explica foarte multe.

În timp, studiind mai departe atât constelațiile, cât și psihologia și diferite abordări terapeutice, am început să îi văd mai bine și limitele. Am terminat facultatea de psihologie și continui să studiez și să mă formez în domeniu, iar asta m-a făcut să mă uit diferit și la propria practică.

Nu am ajuns la concluzia că trebuie să neg tot ce am văzut sau am experimentat în constelații. Am ajuns însă să fac o diferență mult mai clară între ceea ce observ într-o sesiune, ceea ce presupun și ceea ce pot afirma ca fiind susținut de psihologie și cercetare.

De aici a pornit întrebarea acestui articol:

Cât din ceea ce numim astăzi „constelații familiale” a apărut odată cu Bert Hellinger și cât exista deja în psihologie și psihoterapie?

Când am început să caut istoria acestor idei, am descoperit că lucrurile sunt mai nuanțate.

Bert Hellinger a dezvoltat metoda cunoscută astăzi drept constelații familiale, dar multe dintre elementele pe care le asociem cu această metodă nu au început cu el. Familia privită ca sistem, influența familiei de origine, transmiterea unor patternuri între generații, loialitățile familiale, lucrul cu rolurile și reprezentarea relațiilor în spațiu existau deja în diferite școli de psihologie și psihoterapie.

Asta nu înseamnă că psihologia validează constelațiile familiale în ansamblu.

Înseamnă că putem separa ceea ce are rădăcini în psihologie de explicațiile și ipotezele specifice constelațiilor de tip Hellinger.

Familia ca sistem nu începe cu Hellinger

Cu mult înainte de apariția constelațiilor familiale, terapia sistemică privea persoana în contextul relațiilor sale.

Murray Bowen, unul dintre pionierii terapiei de familie, a dezvoltat o teorie în care familia este înțeleasă ca un sistem emoțional. În acest sistem, membrii familiei se influențează reciproc, iar unele patternuri relaționale pot continua între generații.

În teoria lui Bowen apar concepte precum triunghiurile relaționale, diferențierea sinelui și procesul de transmitere multigenerațională.

Așadar, ideea:

„Ce se întâmplă în familia mea mă poate influența și pe mine”

nu provine din constelații.

Este o idee prezentă de mult timp în psihologia sistemică.

Diferența apare atunci când trecem de la influențe relaționale care pot fi observate și investigate la afirmații de tipul:

„Porți destinul unui strămoș.”

Cele două lucruri nu sunt echivalente.

Transmiterea între generații nu înseamnă neapărat „preluarea unui destin”

În constelații se vorbește mult despre ceea ce trece de la o generație la alta. Și psihologia studiază transmiterea intergenerațională.

Dar o poate explica prin mecanisme pe care le putem investiga.

Un copil învață cum se gestionează apropierea, conflictul, frica, furia sau afecțiunea în familia în care crește. Poate prelua credințe despre sine și despre ceilalți. Poate învăța anumite strategii de reglare emoțională. Poate trăi într-o familie marcată de pierdere, traumă, rușine, secrete sau anxietate.

Atașamentul, comportamentele parentale, învățarea, poveștile familiei, mediul social și relațiile dintre membrii familiei sunt căi prin care trecutul poate influența generația următoare.

Putem deci vorbi despre transmitere intergenerațională fără să presupunem că un descendent „preia destinul” unui strămoș.

Această diferență a devenit pentru mine foarte importantă.

Loialitățile familiale existau deja în terapia contextuală

Când am început să citesc despre Ivan Boszormenyi-Nagy, am găsit una dintre cele mai interesante apropieri de limbajul pe care îl întâlnisem în constelații.

Boszormenyi-Nagy, psihiatru și terapeut de familie, a dezvoltat terapia contextuală. A scris despre loialitate familială, reciprocitate, responsabilitate, nedreptate relațională și relațiile dintre generații.

Loialitatea familială poate fi explorată psihologic fără să fie transformată într-o lege invizibilă a sistemului.

De exemplu, un copil poate simți că nu are voie să fie mai fericit decât mama lui. Poate avea dificultăți în a se separa de un părinte. Poate deveni responsabil emoțional pentru acesta. Poate simți vinovăție atunci când își construiește propria viață.

Toate acestea pot fi explorate.

Dar este diferit să spunem:

„Din loialitate față de mama ta îi vei repeta destinul.”

Aici am trecut deja de la explorare la o explicație cauzală care ar necesita dovezi.

Granițele și ierarhiile familiale nu au fost inventate de constelații

Salvador Minuchin a dezvoltat terapia structurală de familie.

În această abordare sunt studiate subsistemele familiei, granițele dintre membri, coalițiile, rolurile și ierarhiile.

De exemplu, poate exista o graniță prea slabă între părinte și copil, iar copilul poate ajunge implicat în probleme care aparțin adulților.

Sau unul dintre copii poate fi prins într-o alianță cu un părinte împotriva celuilalt.

Acestea sunt dinamici relaționale pe care le putem observa și explora.

Există aici asemănări evidente cu unele dintre lucrurile despre care se vorbește în constelații.

Diferența este că terapia structurală nu le transformă în „legi universale ale iubirii”.

Reprezentarea familiei în spațiu exista înainte de Hellinger

Aceasta a fost pentru mine una dintre cele mai interesante descoperiri.

În terapia de familie există o tehnică numită „family sculpting”, sculptura familială.

O persoană își poate reprezenta familia poziționând membrii acesteia în spațiu. Distanța dintre ei, direcția în care privesc, postura și poziția fiecăruia pot fi folosite pentru a explora felul în care persoana își percepe relațiile familiale.

Aici există o diferență aparent mică, dar esențială.

Reprezentarea exprimă percepția clientului asupra familiei.

Nu se afirmă că poziționarea descoperă automat un adevăr ascuns despre membrii familiei.

Dacă un client îl așază pe tată foarte departe, pot deveni curioasă:

„Cum este pentru tine să îl vezi atât de departe?”

„Seamănă cu ceva din relația voastră?”

„Ce simți în corp când privești imaginea?”

Nu trebuie să decid eu ce înseamnă poziția respectivă.

Și lucrul cu rolurile este mai vechi decât constelațiile

Jacob Levy Moreno dezvoltase psihodrama cu multe decenii înainte de apariția constelațiilor familiale.

În psihodramă întâlnim jocul de rol, inversarea rolurilor, dublarea, oglindirea și reprezentarea unor persoane semnificative.

Membrii familiei sau alte persoane pot fi reprezentați prin oameni ori obiecte, iar protagonistul poate intra temporar într-un alt rol pentru a explora relația și propria experiență.

Moreno este considerat unul dintre precursorii terapiei de familie.

Prin urmare, nici reprezentarea scenică și nici intrarea într-un rol nu încep cu Bert Hellinger.

Atunci ce aduce Bert Hellinger?

Hellinger a fost influențat de mai multe orientări și a construit o formă proprie de lucru, cunoscută ulterior drept „Familienaufstellungen”.

A combinat aceste influențe într-un model propriu.

În constelația clasică, clientul alege reprezentanți pentru membrii familiei, îi poziționează și observă ceea ce apare. Reprezentanții descriu senzații, impulsuri sau emoții, iar configurația se poate modifica pe parcurs.

Aici apare una dintre întrebările care mă preocupă astăzi cel mai mult:

Ce statut acordăm acestor trăiri?

Le folosim ca material simbolic pentru explorare?

Sau spunem că reprezentantul accesează informații reale despre persoana pe care o reprezintă?

În unele forme ale constelațiilor s-a mers către ideea că reprezentanții pot avea acces la ceva existent în sistemul familial și că ceea ce apare în constelație poate dezvălui realități ascunse.

Această afirmație nu este susținută în prezent de dovezi științifice suficiente.

Reprezentarea poate deschide ceva fără să ne spună automat adevărul

Să presupunem că o persoană își reprezintă familia și îl așază pe tată foarte departe.

Pot întreba:

„Ce se întâmplă în tine când îl vezi acolo?”

„Ce simți în corp?”

„Îți amintește de relația reală dintre voi?”

„Cum era apropierea de el în copilărie?”

În acest fel folosesc reprezentarea pentru a explora experiența persoanei.

Dar dacă spun:

„Tatăl tău privește spre fratele lui mort și tu ai preluat durerea acestuia”,

am făcut o afirmație despre oameni și evenimente pe care constelația nu le poate demonstra.

La fel se întâmplă atunci când afirmăm cu certitudine:

„Reprezentantul simte exact ceea ce simțea tatăl tău.”

„Boala ta vine din excluderea unui membru al familiei.”

„Tu porți destinul bunicii.”

„Există cineva despre care familia nu vorbește și constelația tocmai l-a descoperit.”

Poate apărea o ipoteză interesantă. Poate apărea o asociere care îl ajută pe client să exploreze ceva.

Dar ipoteza nu trebuie transformată în fapt.

Ce spun cercetările despre eficiența constelațiilor?

Aici cred că este important să nu alegem doar studiile care confirmă ceea ce ne-ar plăcea să credem.

O revizuire sistematică publicată în 2021 în revista „Family Process” a analizat 12 studii, cu 568 de participanți. Nouă dintre cele 12 studii au raportat îmbunătățiri semnificative statistic după intervenție, iar meta-analiza realizată pe cinci studii pentru psihopatologia generală a indicat un efect moderat.

Autorii au precizat însă că numărul cercetărilor era mic și calitatea generală a dovezilor era scăzută.

În studiile care au evaluat și posibile efecte nedorite, o proporție de aproximativ 5-8% dintre participanți a raportat efecte negative ușoare sau moderate care ar fi putut avea legătură cu intervenția.

În aprilie 2026 a apărut o nouă revizuire sistematică și meta-analiză, de această dată concentrată asupra studiilor randomizate.

Au fost identificate cinci studii eligibile, dintre care patru au furnizat date pentru analiză. Toate studiile incluse au fost evaluate ca având risc ridicat de bias, iar certitudinea dovezilor a fost clasificată drept foarte scăzută.

Autorii au concluzionat că dovezile disponibile nu sunt suficient de solide pentru recomandarea constelațiilor familiale ca intervenție pentru o afecțiune clinică.

Este important însă că această analiză din 2026 este un preprint, adică nu a trecut încă prin procesul complet de peer review. Din acest motiv, nici concluziile ei nu trebuie transformate într-un verdict definitiv.

Ceea ce putem spune în acest moment este că cercetarea nu oferă suficiente dovezi pentru a prezenta constelațiile drept metodă terapeutică validată pentru tratarea traumelor sau a tulburărilor psihologice.

Din acest motiv, nu consider potrivit să promitem „vindecarea traumelor” prin constelații.

Asta nu înseamnă că o persoană nu poate avea o experiență importantă într-o constelație. Pot apărea emoții, conștientizări, asocieri sau schimbări de perspectivă care au valoare pentru persoana respectivă.

Dar experiența subiectivă și eficiența demonstrată a unui tratament sunt două lucruri diferite.

Pentru a spune că o metodă tratează sau vindecă trauma avem nevoie de dovezi clinice mult mai solide decât avem în prezent pentru constelațiile familiale.

Pentru mine, aceasta nu este o poziție împotriva constelațiilor. Este o limită profesională pe care aleg să o respect.

O experiență reală nu demonstrează automat explicația pe care i-o dăm

Am văzut oameni profund mișcați în constelații.

Am văzut conștientizări care au avut sens pentru persoana respectivă.

Știu și din propria experiență cât de puternică poate fi o reprezentare.

Nu vreau să neg asta.

Dar astăzi fac o distincție pe care la începutul drumului meu nu o făceam atât de clar:

Experiența poate fi reală fără ca explicația pe care o construim în jurul ei să fie neapărat adevărată.

Dacă o persoană intră în rolul bunicii și simte brusc o tristețe puternică, tristețea este reală.

Dar nu putem ști doar din această experiență că a accesat tristețea bunicii.

Poate fi propria emoție, o asociere, sugestie, identificare, activarea unei amintiri personale sau influența contextului. Pot exista și procese pe care încă nu le înțelegem suficient.

Cel mai responsabil mi se pare să rămânem curioși fără să transformăm una dintre aceste posibilități într-un adevăr transmis clientului.

Cum mi-am schimbat eu practica

La început am avut multă încredere în constelații. Mi se părea că metoda oferă răspunsuri pentru lucruri pe care alte abordări nu reușeau să le explice la fel de repede.

În timp, studiind mai mult constelațiile, dar și psihologia, trauma, sistemele familiale și alte practici terapeutice, am început să disting mai bine între experiență, interpretare și dovadă.

Nu a fost o trecere de la „cred” la „nu mai cred”.

A fost o reajustare.

Astăzi pot folosi o reprezentare fără să presupun că ea îmi arată adevărul despre familie.

Pot lucra cu arborele familial fără să caut cu orice preț destine repetate.

Pot observa o posibilă loialitate fără să îi spun clientului că aceasta îi determină viața.

Pot fi atentă la corp, relații, roluri și emoții fără să inventez o cauză acolo unde nu o cunosc.

Și pot spune foarte simplu:

„Nu știm. Dar putem explora.”

Pentru mine, aceasta este o poziție mult mai sănătoasă profesional decât nevoia de a avea o explicație pentru orice apare.

Ce păstrez din această formă de lucru

Consider în continuare valoroase multe direcții care pot apărea într-un astfel de proces: genograma și istoria familială, perspectiva sistemică, patternurile relaționale dintre generații, parentificarea, conflictele de loialitate, granițele și rolurile familiale, reprezentarea simbolică a relațiilor, poziționarea în spațiu, lucrul cu rolurile, observarea reacțiilor corporale și explorarea emoțiilor și a propriei percepții asupra familiei.

Știu însă acum că multe dintre acestea nu aparțin exclusiv constelațiilor.

Au rădăcini în psihologia sistemică, psihodramă, terapia de familie și alte abordări psihoterapeutice dezvoltate înaintea metodei lui Hellinger.

Unde aleg să fiu prudentă

Sunt prudentă când aud afirmații potrivit cărora reprezentantul accesează informații reale despre persoana reprezentată, un descendent poartă destinul unui strămoș, o boală apare pentru că un membru al familiei a fost exclus, un simptom dovedește existența unei loialități inconștiente specifice, există „ordini ale iubirii” care funcționează ca legi universale pentru toate familiile sau o constelație poate descoperi un secret familial despre care clientul nu știa nimic.

Nu spun că știm deja tot ceea ce există despre experiența umană.

Spun doar că, atunci când nu știm, este mai corect să spunem că nu știm.

De la „constelația știe” la „hai să vedem ce apare”

Probabil aici se vede cel mai bine schimbarea din practica mea.

În loc de:

„Constelația ne arată adevărul”,

prefer:

„Imaginea aceasta pare importantă pentru tine. Hai să vedem ce apare când o privești.”

În loc de:

„Aceasta este durerea bunicii tale”,

prefer:

„În acest rol apare multă tristețe. Nu știm ce spune despre bunica ta, dar putem explora ce trezește în tine.”

În loc de:

„Porți destinul mamei”,

aș întreba:

„Ce se întâmplă în tine când îți imaginezi că poți avea un drum diferit de al mamei tale?”

Nu este doar o schimbare de formulare.

Este o schimbare de poziție.

Facilitatorul nu mai este persoana care îi spune clientului ce se întâmplă „cu adevărat” în sistemul lui familial.

Clientul rămâne autoritatea principală asupra propriei istorii și experiențe.

Bert Hellinger este părintele constelațiilor familiale, dar povestea nu începe cu el

Bert Hellinger a construit și popularizat metoda cunoscută astăzi drept constelații familiale.

Dar multe dintre lucrurile pe care le întâlnim în constelații au o istorie mai veche.

Moreno lucra cu roluri și reprezentări.

Bowen studia familia ca sistem și transmiterea multigenerațională.

Boszormenyi-Nagy vorbea despre loialități și relații între generații.

Minuchin studia granițele, subsistemele și ierarhiile familiale.

În terapia de familie exista deja reprezentarea spațială a relațiilor.

Hellinger a combinat și reinterpretat influențe provenite dintr-un context psihoterapeutic deja existent și a adăugat propriile concepte și ipoteze.

Pentru mine, a cunoaște această istorie nu diminuează experiențele pe care le-am avut lucrând cu constelații.

Mă ajută să le pun într-un context mai larg și să lucrez cu mai mult discernământ.

Am terminat facultatea de psihologie și continui să studiez și să mă formez. Astăzi simt mai puțină nevoie să explic ceea ce se întâmplă într-o sesiune prin afirmații pe care nu le pot susține.

Pot rămâne deschisă unei experiențe fără să o transform într-o certitudine.

Pot păstra ceea ce mi se pare valoros și pot renunța sau reajusta ceea ce nu mai pot susține profesional.

Și pot să-mi schimb practica atunci când ceea ce învăț îmi arată că este nevoie de asta.

Pentru mine, acesta este unul dintre sensurile formării continue.

Mirela Vicovan

Dacă te regăsești în întrebările din acest articol și simți că ai nevoie de un spațiu în care să le explorezi cu răbdare și discernământ, îmi poți scrie.

 

Surse și lecturi

Lucrări clasice despre terapia de familie, sistemică și psihodramă

Bowen, M. (1978). Family Therapy in Clinical Practice. New York: Jason Aronson.

Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy. Harvard University Press.

Boszormenyi-Nagy, I., & Spark, G. M. (1973). Invisible Loyalties: Reciprocity in Intergenerational Family Therapy. Harper & Row.

Moreno, J. L. (1946). Psychodrama, Volume I. Beacon House.

Satir, V. (1964). Conjoint Family Therapy: A Guide to Theory and Technique. Science and Behavior Books.

Bert Hellinger și constelațiile familiale

Hellinger, B., Weber, G., & Beaumont, H. (1998). Love’s Hidden Symmetry: What Makes Love Work in Relationships. Phoenix, Arizona: Zeig, Tucker & Co.

Cartea este inclusă ca sursă primară pentru înțelegerea ideilor și a metodei dezvoltate de Bert Hellinger, nu ca dovadă a validității științifice a constelațiilor familiale.

Cercetări și surse profesionale

American Psychological Association. Family Systems Theory. APA Dictionary of Psychology.

Compernolle, T. (1981). “J. L. Moreno: An Unrecognized Pioneer of Family Therapy”. Family Process, 20(3), 331–335.

Cruz, A., Sales, C. M. D., Alves, P., & Moita, G. (2018). “The Core Techniques of Morenian Psychodrama: A Systematic Review of Literature”. Frontiers in Psychology, 9, 1263. DOI: 10.3389/fpsyg.2018.01263.

Ducommun-Nagy, C. (2025). “The essence of contextual therapy, its place in the field of family therapy, and its role in the future”. Family Process, 64(1), e13070. DOI: 10.1111/famp.13070.

Konkolÿ Thege, B., Petroll, C., Rivas, C., & Scholtens, S. (2021). “The Effectiveness of Family Constellation Therapy in Improving Mental Health: A Systematic Review”. Family Process, 60(2), 409–423. DOI: 10.1111/famp.12636.

Souza, F. L., Souza, N. C., & Mendes, J. A. A. (2026). “Family Constellations for All Clinical Conditions: A Systematic Review and Meta-analysis Showing a Lack of Supporting Evidence”. medRxiv. Preprint publicat la 21 aprilie 2026. DOI: 10.64898/2026.04.19.26351231.

Lucrările clasice sunt incluse pentru a documenta istoria și originile conceptelor discutate în articol. Studiile despre constelații sunt prezentate separat pentru a diferenția originea unor concepte de dovezile privind eficiența metodei.