De-a lungul anilor am lucrat mult cu istoria familială, cu genograma, psihogenealogia și constelațiile familiale. Am văzut oameni care descoperă în familia lor repetiții greu de ignorat: relații asemănătoare, roluri care par să treacă de la o generație la alta, femei care au grijă de toată lumea, dificultăți în a pune limite, tăceri în jurul unor pierderi, alcool, violență, abandon, copii care devin prea devreme „oamenii mari” ai familiei.

Când vezi aceste lucruri desenate pe trei sau patru generații, tentația este mare să spui: „Aici este cauza.”

Și eu am privit mult timp lucrurile astfel.

În psihogenealogie și în constelațiile familiale întâlnim frecvent explicații despre loialități inconștiente, destine repetate, poveri preluate de la strămoși sau evenimente nerezolvate într-o generație care ar reapărea în generațiile următoare.

Astăzi sunt mai atentă la diferența dintre ceea ce observ, ceea ce presupun și ceea ce pot afirma că știm.

Istoria familiei contează. Există cercetări serioase despre transmiterea intergenerațională. Dar transmiterea nu înseamnă destin.

Ce se poate transmite între generații?

În psihologie există un domeniu consistent de cercetare despre transmiterea intergenerațională.

O meta-analiză care a inclus 52 de studii a găsit o asociere între experiențele adverse din copilăria părinților și unele dificultăți de sănătate mintală ale copiilor lor. Efectele găsite au fost însă moderate sau mici și nu au apărut pentru toate domeniile dezvoltării. Autorii spun clar că avem nevoie în continuare de cercetări care să explice mecanismele prin care are loc transmiterea.

Asta schimbă puțin formularea pe care o întâlnim deseori:

„Ce nu este rezolvat într-o generație se transmite generației următoare.”

Sună convingător, dar este prea categorică.

Mai aproape de ceea ce arată cercetarea ar fi:

Experiențele unei generații și consecințele lor pot influența generația următoare.

Și pot face asta prin foarte multe căi.

Prin felul în care părintele se apropie de copil.

Prin atașament.

Prin teamă.

Prin comportamentele parentale.

Prin felul în care sunt exprimate sau evitate emoțiile.

Prin rolurile existente în familie.

Prin lucrurile despre care se vorbește și cele despre care nu se vorbește.

Prin ceea ce copilul vede în fiecare zi și ajunge să considere normal.

Uneori nu avem nevoie de o explicație misterioasă

Să ne imaginăm o femeie care a crescut cu un tată violent și imprevizibil.

Pentru ea, să observe permanent starea celor din jur poate să fi fost o strategie foarte bună de supraviețuire.

Devine apoi mamă.

Poate reacționa foarte puternic la conflict. Poate evita confruntările. Poate deveni foarte protectoare. Poate simți nevoia să controleze lucrurile pentru a se simți în siguranță.

Fiica ei crește în acest climat și învață, fără ca nimeni să îi predea explicit, că relațiile trebuie supravegheate, că apropierea poate fi periculoasă sau că liniștea depinde de capacitatea ei de a simți ce se întâmplă cu ceilalți.

Mai târziu, fiica poate face același lucru în propriile relații.

Avem trei generații implicate.

Dar nu avem nevoie să presupunem că nepoata „poartă destinul bunicii”.

Putem urmări o cale psihologică și relațională prin care anumite răspunsuri au fost învățate și transmise.

Tiparele se pot repeta. Nu înseamnă că trebuie să se repete

Asta este probabil una dintre cele mai importante diferențe pentru mine.

Faptul că văd ceva repetându-se într-o familie este o observație.

Explicația pe care o dau acelei repetiții este o ipoteză.

Iar predicția că persoana va continua să repete acel lucru este cu totul altceva.

Cercetarea confirmă existența unor continuități între generații. De exemplu, există un risc mai mare ca anumite comportamente parentale problematice să apară la persoane care au crescut ele însele în contexte traumatice.

Dar ciclurile pot fi întrerupte.

O revizuire sistematică din 2025 asupra intervențiilor pentru părinți cu istorii de traumă a găsit că intervențiile centrate pe traumă, atașament și relația părinte-copil pot îmbunătăți comportamentul parental, dificultățile copilului și starea psihologică a părintelui.

Există și o meta-analiză din 2024 care arată beneficii ale programelor parentale informate de traumă pentru părinții care au trecut prin experiențe traumatice.

Asta înseamnă ceva foarte diferit de „destin familial”.

Înseamnă vulnerabilitate, învățare, adaptare și posibilitatea schimbării.

Parentificarea: când „a avea grijă de toți” trece mai departe

Un lucru pe care îl putem observa foarte ușor într-o genogramă este distribuirea rolurilor în familie.

Cine avea grijă de cine?

Cine trebuia să fie puternic?

Cine liniștea conflictele?

Cine nu avea voie să aibă nevoie de nimic?

Uneori găsim o bunică ce a crescut frații mai mici, o mamă care a avut grijă de întreaga familie și o femeie adultă care spune astăzi:

„Dacă nu mă ocup eu de toată lumea, mă simt vinovată.”

Psihologia are un concept bine cercetat pentru o parte din acest fenomen: parentificarea.

O revizuire sistematică ce a inclus 95 de studii descrie parentificarea ca situația în care un copil preia responsabilități parentale sau adulte nepotrivite nivelului său de dezvoltare. Consecințele nu sunt identice pentru toți copiii. Pot exista inclusiv adaptări și competențe dezvoltate în urma acestor experiențe, dar parentificarea împovărătoare este asociată și cu dificultăți emoționale, relaționale și de sănătate.

Aici genograma ne poate ajuta enorm.

Vedem rolul repetându-se.

Dar nu spunem că femeia „este condamnată să ducă povara femeilor din neam”.

Întrebăm ce a învățat despre responsabilitate, iubire, vinovăție și dreptul de a avea propriile nevoi.

Atașamentul este o altă posibilă punte între generații

Și aici cercetările sunt mai nuanțate decât afirmațiile pe care le găsim uneori în cărți.

O meta-analiză recentă a analizat legătura dintre istoricul de maltratare al părinților și atașamentul copiilor lor.

A existat o asociere cu atașamentul nesigur, dar efectul a fost mic. Pentru atașamentul dezorganizat, asocierea analizată nu a fost semnificativă statistic. Autorii atrag atenția că trauma părintelui nu este decisivă pentru atașamentul copilului.

Este o informație care mie îmi place tocmai pentru că scoate determinismul din ecuație.

Un părinte poate avea o istorie foarte grea și poate construi cu propriul copil ceva diferit.

Dar „loialitățile invizibile”?

Conceptul de loialitate familială nu vine de nicăieri. Are o istorie importantă în terapia familială contextuală, în special prin lucrările lui Ivan Boszormenyi-Nagy.

Putem avea un sentiment profund de apartenență, datorie sau responsabilitate față de familia noastră.

Problema apare când transformăm ideea într-o explicație certă.

„Nu îți permiți să ai succes pentru că ești loială mamei.”

Nu știu asta.

Dar pot întreba:

„Ce simți când te gândești că ai putea avea o viață mai ușoară decât mama?”

„Poți avea mai mult decât părinții tăi fără să apară vinovăție?”

„Ce însemna succesul în familia ta?”

„Dacă alegi diferit, ai senzația că te îndepărtezi de ei?”

Dacă persoana spune: „Da, exact asta simt”, avem ceva important de explorat.

Dacă nu, renunțăm la ipoteză.

Nu clientul trebuie să confirme teoria pe care am învățat-o eu.

Teoria trebuie să treacă testul experienței clientului.

Scenariile familiale există și în psihologia sistemică

Un concept care mi se pare foarte util este cel de „family scripts”, scenarii familiale.

Literatura contemporană de terapie familială continuă să folosească acest concept pentru a explora felul în care anumite așteptări, roluri și moduri de relaționare pot traversa generațiile. Un articol din 2026 discută tocmai folosirea scenariilor familiale ca instrument contextual, insistând asupra evitării explicațiilor simpliste și a culpabilizării părinților.

Într-o familie pot exista idei foarte puternice despre:

ce înseamnă să fii o mamă bună,

cum trebuie să se comporte un bărbat,

cine are voie să fie vulnerabil,

ce înseamnă să ai bani,

ce se întâmplă dacă divorțezi,

ce înseamnă să îți pui propria nevoie înaintea celorlalți.

Unele sunt spuse direct.

Altele se învață uitându-ne la cei din jur.

Asta poate explica multe dintre lucrurile pe care, într-un limbaj mai vechi, le-am fi numit pur și simplu „loialități de neam”.

Și atunci ce facem cu genograma?

Eu nu aș renunța la ea.

Dimpotrivă.

Genograma este o hartă extraordinar de bogată dacă rămâne hartă.

Putem observa relațiile, rupturile, pierderile, dependențele, migrațiile, separările, rolurile, perioadele de criză și repetițiile.

Putem spune:

„Uite, aici apare ceva interesant.”

Și apoi încep întrebările.

Nu verdictul.

Dacă trei generații de femei au avut relații cu bărbați dependenți de alcool, există un tipar care merită explorat.

Dar genograma nu demonstrează de ce s-a întâmplat.

Poate exista învățare relațională.

Poate exista familiaritate cu anumite comportamente.

Pot exista factori sociali și economici.

Poate conta atașamentul.

Pot exista mai multe lucruri în același timp.

Dar constelațiile familiale?

Și aici perspectiva mea s-a schimbat.

Nu cred că trebuie să aruncăm ceea ce poate fi util doar pentru că nu putem valida toate explicațiile teoretice care s-au construit în jurul metodei.

Într-o constelație pot apărea imagini, emoții, poziționări și relații care au sens pentru persoana care lucrează.

Acestea pot deveni material de explorare.

Pot observa că îmi este imposibil să mă apropii simbolic de mama mea.

Pot simți furie când mă așez lângă tata.

Pot descoperi cât de repede intru în rolul de protector al mamei.

Toate acestea pot spune ceva despre lumea mea internă și despre reprezentările mele relaționale.

Dar este diferit de a afirma:

„Așa s-a întâmplat în sistem.”

sau:

„Aceasta este trauma bunicii tale.”

sau:

„Reprezentantul a simțit asta, deci acesta este adevărul.”

Experiența din constelație poate fi reală pentru persoana care o trăiește.

Interpretarea ei rămâne o interpretare.

Pentru mine, această diferență devine din ce în ce mai importantă.

Epigenetica nu ne dă dreptul să vorbim despre „trauma din ADN” ca despre un fapt stabilit

Cercetarea epigenetică asupra traumei este fascinantă.

Dar la oameni este extrem de greu să separăm influențele genetice și epigenetice de sarcină, comportamentul parental, condițiile sociale, cultura, stresul, alimentația și propriile experiențe de viață ale copilului.

Din acest motiv, existența cercetărilor epigenetice nu validează automat explicațiile din psihogenealogie sau constelații.

O genogramă nu poate identifica o modificare epigenetică.

O constelație nu poate demonstra că o traumă a bunicului a fost transmisă biologic nepotului.

Putem fi curioși fără să transformăm posibilitatea în certitudine.

De ce mi se pare importantă această diferență?

Pentru că un verdict poate speria.

„Porți destinul bunicii.”

„Ești loială unui strămoș.”

„Dacă nu rezolvi asta, copilul tău o va duce mai departe.”

Când asemenea formulări sunt primite ca adevăruri, omul poate începe să caute obsesiv ce mai trebuie „rezolvat în neam”.

Mai există un strămoș?

Mai există un secret?

Mai trebuie făcută o constelație?

Și persoana poate pierde din vedere tocmai locul în care schimbarea este posibilă: viața ei actuală.

Eu prefer acum să spun:

„Este posibil să existe aici un tipar. Hai să îl explorăm.”

Este o diferență mică în cuvinte și foarte mare în ceea ce îi transmite omului.

Nu ești obligat să confirmi teoria mea.

Nu îți cunosc destinul.

Nu îți pot spune ce a simțit bunica ta dacă nu avem informații despre asta.

Putem însă privi împreună ceea ce știi despre familia ta și ceea ce observi astăzi în tine.

Istoria familiei explică uneori. Nu condamnă

Putem transmite frici.

Putem transmite moduri de a iubi.

Putem transmite tăceri.

Putem transmite credințe despre bani, femei, bărbați, succes, rușine sau apartenență.

Putem transmite roluri și strategii care, la un moment dat, au fost necesare.

Dar putem transmite și altceva.

Putem învăța să reparăm după conflict.

Putem pune limite pe care părinții noștri nu au putut să le pună.

Putem cere ajutor.

Putem vorbi despre ceea ce înainte era ascuns.

Putem avea o relație diferită cu propriii copii.

Aici mi se pare că cercetarea și experiența clinică se întâlnesc într-un loc mult mai sănătos decât ideea de destin familial.

Trecutul familiei poate merita explorat.

Poate explica o parte din contextul în care ne-am format.

Dar o repetiție observată nu este o sentință.

Este, cel mult, începutul unei întrebări.

Dacă recunoașteți în propria familie tipare care par să se repete și vreți să înțelegeți mai bine ce vă aparține, ce ați învățat în relațiile importante și ce poate fi schimbat în prezent, putem explora împreună aceste lucruri într-un proces individual.

Lucrez cu istoria familială, genograma și constelația 1 la 1 ca instrumente de explorare, integrate cu lucrul relațional, cu părțile și cu reglarea emoțională.

Pentru programări și detalii apasa pe pictograma cu whatsapp

Mirela Vicovan
Practiciană relațională informată de traumă
Constelații familiale 1 la 1 | Lucru individual integrativ
Cluj-Napoca și online