Ai pățit să știi foarte clar ce ar trebui să faci, dar ceva din tine parcă să nu poată?

Știi că o relație nu îți face bine, dar rămâi. Îți promiți că o să te odihnești, dar continui să tragi de tine până la epuizare. Îți spui că meriți mai mult, dar ajungi iar să accepți mai puțin.

Și atunci apare întrebarea aceea frustrantă:

„De ce fac asta dacă înțeleg?”

Mulți oameni ajung să creadă că e lipsă de voință sau că „au ceva în neregulă”. Dar de multe ori lucrurile sunt mai nuanțate.

În interiorul nostru nu există doar adultul care gândește logic și vede clar lucrurile. Există și părți mai vechi, mai sensibile, care au învățat încă din copilărie cum funcționează iubirea, siguranța, apropierea și valoarea personală.

Iar uneori, în momentele grele, nu adultul reacționează primul.

Ci partea aceea mai mică.

Copilul interior nu dispare când creștem

Când vorbim despre copilul interior, nu ne referim la ceva „copilăresc” sau imatur. Ci la partea emoțională din noi care poartă experiențele timpurii, rănile, fricile și nevoile neîmplinite.

Poate copilul care a simțit că trebuie să fie cuminte ca să fie iubit.

Sau cel care s-a descurcat singur prea devreme.

Poate partea care a învățat să nu deranjeze, să nu ceară prea mult sau să se adapteze ca să nu piardă iubirea celor importanți.

De aceea, uneori, reacțiile noastre par disproporționate. Nu pentru că suntem „prea sensibili”, ci pentru că ceva mai vechi se activează.

Poate te surprinzi gândind:

„Dacă pleacă?”
„Dacă nu sunt suficient de bună?”
„Dacă spun ce am nevoie și sunt respinsă?”

În astfel de momente, anxietatea, rușinea sau nevoia puternică de validare pot avea mai puțin legătură cu prezentul și mai mult cu ceva ce a fost trăit cândva.

Dar adultul de azi are alte nevoi

Aici apare conflictul.

Pentru că adultul din tine poate ști foarte bine ce ar fi sănătos.

Adultul spune:
„Am nevoie de limite.”

Dar partea mică se teme:
„Și dacă mă părăsește?”

Adultul spune:
„Trebuie să mă odihnesc.”

Dar partea vulnerabilă șoptește:
„Dacă mă opresc, nu mai valorez nimic.”

Adultul vrea stabilitate, reciprocitate, respect și relații în care nu trebuie să se piardă pe sine.

Copilul interior caută, în primul rând, siguranță, apropiere, protecție și confirmarea că este iubit și acceptat.

Și adevărul este că niciunul nu este greșit.

Doar că atunci când partea rănită conduce, adultului îi este greu să mai aleagă ce îi face bine.

Cum începi să faci diferența?

Poate întrebarea nu este:

„Ce e în neregulă cu mine?”

Ci:

„Ce parte din mine este activată acum?”

Uneori, simplul fapt că observi deja schimbă ceva.

În loc să te critici pentru anxietate, pentru frica de abandon sau pentru faptul că iar ai acceptat prea mult, poți încerca să privești cu puțină curiozitate:

De ce are nevoie partea aceasta din mine?

Și ce pot face eu, adultul de azi, ca să îi ofer ceva din ce nu a avut atunci?

Poate siguranță.

Poate odihnă.

Poate o limită.

Poate blândețe.

Sau poate, pentru prima dată, permisiunea de a cere ceea ce are nevoie fără vină.

Pentru că vindecarea nu înseamnă să scapi de copilul interior.

Înseamnă ca adultul din tine să învețe să nu îl mai lase singur.

Dacă te-ai regăsit în rândurile acestea, poate nu e ceva „greșit” cu tine. Poate există doar o parte din tine care încă încearcă să se simtă în siguranță. În consiliere lucrăm exact cu aceste părți interioare și cu felul în care trecutul încă vorbește în prezent. Scrie-mi în privat apăsând butonul vede de whatsapp dacă simți că e timpul să înțelegi mai profund ce se întâmplă în tine.

Terapeut

Mirela Vicovan